cronici gatsby
Distribuie

de Sabina Ulubeanu

„Every act of creation is first of all an act of destruction”.

Pare că întreaga seară din acum istoricul 27 septembrie 2014 la Ateneul Român a stat sub motto-ul lucrării Tektonum de Sebastian Androne, tânăr câștigător anul acesta al secțiunii Compoziție – muzică simfonică din cadrul Concursului Internațional George Enescu. De altfel, și titlul lucrării lui Alexandru Ștefan Murariu, câștigător la muzică de cameră, ne poartă cu gândul la distrugere și reconstrucție, interioară și exterioară: El Niño, copilul teribil al uraganelor. Nu știm cu exactitate cum reconstruiesc cei doi compozitori lumea în piesele amintite, pe care le vom putea audia într-un viitor încă nedefinit, dar creația lor anterioară îi prezintă minunat din punct de vedere profesional, și clar în privința opțiunilor stilistice. Cei doi tineri muzicieni, deja cunoscuți publicului bucureștean în ultimii ani, deschid cronica ultimei seri de Concurs Enescu organizatoric: au fost primii câștigători anunțați la finalul celor trei concerte pentru pian și primii români, după mulți ani, care obțin cea mai înaltă distincție la această prestigioasă competiție, dar și ideatic. Pentru că motto-ul distrugerii și recompunerii nu se aplică doar compoziției, ci și creației interpretative.

Androne
Alexandru Stefan Murariu

Sebastian Androne și Alexandru Ștefan Murariu, câștigătorii Secțiunii Compoziție. 
Credit Foto: Cătălina Filip

Trei pianiști maturi și două viziuni postmoderne

Am ascultat trei pianiști maturi și două viziuni postmoderne ale partiturii concertului nr 1 în si bemol minor de Piotr Ilici Ceaikovski, completate de o abordare clasică, deductivă și analitic-literară a concertului nr 3 în re minor de Serghei Rahmaninov. Concurenții au fost însoțiți în demersul lor de orchestra Filarmonicii din București, condusă de dirijorul Justus Franz.

În prima etapă de concurs contează rigoarea intelectuală și virtuozitatea pianistică, în cea de-a doua transmiterea emoției repertoriului romantic dublată de construcția unui edificiu beethovenian, iar în etapa a treia finaliștii se aleg dintre cei care dau strălucire de recital unei lucrări ample de secol XX și imblânzesc subtilitățile fantastice ale pieselor lui George Enescu. La finala „concert cu orchestră” însă, pianistul trebuie să se elibereze de orice dogme specifice cântatului la concurs și să păstreze doar rigoarea partiturii ca suport pentru imaginație și expresivitate.

Trăim timpuri marcate de multe opoziții: dorința de câștiga, adică de a fi înțeles în raport cu ceilalți, și nevoia de originalitate, de a ieși din tipare. Nevoie de expansiune și nevoie de timp solitar, introvertit. Suntem subjugați de noile tehnologii, dar le folosim preponderent ca să împărtășim cu ceilalți bucuria vreunei mici minuni din cotidianul imediat. Parcă nicicând mileniul nu a fost așa de divizat între nostalgia trecutului opulent, feeric artistic și fascinația prezentului alert și captivant.
Ascultându-l pe Vassilis Varvaresos din Grecia cu Ceaikovski, senzația acestor pregnante opoziții a căpătat trup muzical, viu și palpabil.

Vasilis

Vassilis Varvaresos, Premiul III, Secțiunea Pian. 

Credit foto: Cătălina Filip

Partitura este pentru Vassilis un bun prilej de a recrea lumea în care trăim

Partitura este pentru Vassilis un bun prilej de a recrea lumea în care trăim. Un remake actual al concertului romantic. Cum? Prin sunet extrem de divers, prin tumult pe alocuri nestăpânit – dar cu bravură în octave, prin invazia personalității sale ce impune o viziune aproape filmică muzicii lui Ceaikovski. Nu întâmplător pianistul grec este și compozitor, improvizează cu plăcere, iar aceasta se simte în felul în care abordează orice lucrare muzicală. Întâi o descompune înterior, apoi o reface impregnând-o cu sistemul său propriu de gândire și, mai ales, sentimental. O abordare, desigur riscantă, însă riscul este complet asumat: la 31 de ani nu te mai poți numi tânără speranță a pianisticii. O abordare filmică pentru că pare un Marele Gatsby în varianta modernă, cea în care care muzica hip-hop-pop-jazzy-techno străbate povestea din era charlesteon-ului, în care inserția modernității nu face decât să universalizeze povestea din anii 20’. Schimbările bruște de tempo din partea a treia mi-au amintit de ruperile amețitoare de ritm din film, micile imperfecțiuni tehnice de asemenea , ca și cum virtuozitatea, fastul și energia descătușată sunt doar o butaforie pentru a revela o trăire mult mai puternică decât se bănuiește. Varvaresos a dictat tempo-urile și mi-aș fi dorit ca orchestra să îl prinda mai lesne din urmă. Până și tema șovăitoare din punct de vedere intonațional din partea a treia la primele două violoncele a creat o atmosferă ușor suprarealistă a concertului – în care sfertul de ton nu apare notat de compozitor…- , astfel încât multele aspecte postmoderne, care au surprins publicul tradiționalist, au convers spre o redare a concertului de Ceaikovski extrem fidelă epocii pe care o traversăm: grandoare, intimism, candoare, energie colosală, explozie de culoare și retrageri discrete transparente. De admirat curajul pianistului din Grecia, răsplătit și de juriu cu premiul al treilea și pe care aș dori să îl reascultăm și în repertoriu cameral și, mai ales, contemporan.

Ilya

Ilya Rashkovskiy, Premiul II, Secțiunea Pian. 

Credit foto: Cătălina Filip

Ilya Rashkovskiy a oferit cea mai clasică și curată interpretare a serii

După o scurtă pauză de acordaj a urmat concertul al treilea de Serghei Rahmaninov, în re minor, interpretat de Ilya Rashkovskiy din Rusia.
Pianistul în vârstă de 30 de ani este un obișnuit al concursurilor și a stăpânit excelent mecanismul de accedere în finală, fiind extrem de echilibrat în toate celelalte trei etape ale competiției. Concertul de Rachmaninov este unul spectaculos, iubit de public și extrem de dificil tehnic și din punct de vedere al motricității pianistice. Postmodernismul a răzbătut de această dată din compoziția muzicală a piesei: scris în debutul secolul 20 cu un suflu profund romantic, sistemul sonor este unul clasic, tonal, accesibil și totuși extrem de personal. Nu doar publicul iubește Rahmaninov, ci și pianiștii, care observă în lucrările sale multiple posiblități expresive. Oricine a cântat fie și doar un Studiu-Tablou e cucerit de mersul armonic inedit ca asocieri, dar în care totuși te regăsești ușor, construcțiile extinse temporal care permit dozaje fine și bine conduse spre culminații emoționale, melodica încântătoare și, extrem de important, o plăcere de a stăpâni partitura care – după multe ore de studiu- pare să ofere interpretului o comuniune specială cu instrumentul, impresionantă, aproape carnală.

Din punct de vedere pianistic, a fost desigur și cazul lui Ilya Rashkovskiy, care a oferit cea mai clasică și curată interpretare a serii, în buna tradiție a școlii ruse și europene de pian, cu grijă pentru fiecare sunet și virtuozitate ireproșabilă. Ce mi-a lipsit a fost respirația amplă, dată de obicei de justa gradare emoțională și ideatică.

Abia în partea a treia Ilya a părut să renunțe pe alocuri la descompunerea în fraze și motive a unui uriaș concert și să lase un pic de loc celorlalți spre lumea sa interioară. Sunetul său a fost mai mat la începutul concertului și s-a rafinat treptat spre final– dar orchestrația este amplă iar ansamblul condus de Justus Frantz a părut masiv, greu de controlat în nuanțele mari. Ilya Rashkovskiy a reușit însă cu multă tenacitate să impună și publicului și juriului pianistica sa, astfel încât a fost răsplătit cu premiul al doilea al concursului.

De Solaun

Josu de Solaun, Premiul I, Secțiunea Pian. 

Credit foto: Cătălina Filip

Josu de Solaun a impersonat nostalgia și stranietatea frescei La Grande Belezza

O poveste despre frumusețea apusă a unei alte lumi, rostită în cheie aproape contemporană cu licăriri clasice ne-a oferit Josu de Solaun din Spania în viziunea sa asupra concertului în si bemol minor de Ceaikovski. Dacă Vassilis Varvaresos a cântat impregnat de atmosfera Marelui Gatsby, Josu de Solaun a impersonat nostalgia și stranietatea frescei La Grande Belezza. La fel de controversat ca The Great Gatsby, din motive extrem de similare, filmul italian este din nou o mostră de postmodernism, dar și de distrugere și reconstrucție interioară. Pe nedrept neglijată de critici în acest film este muzica, un contrapunct ironic al vestigiilor din fundalul multor cadre: sonorități compuse recent care seamnă izbitor cu cele gregoriene, clasice sau romantice, în care se inserează elemente ce plaseaza clar auditorul spre secolul 20 sau chiar 21 (de la Perotinus, Bizet și Poulenc până la Arvo Pärt, David Lang, Górecki și beat-pop)

Exact în această manieră a cântat Josu de Solaun în finalul concertului de concerte ce a închis competiția pianiștilor. Cu profunzimi și rafinamente plasate acolo unde nu te-ai fi așteptat să auzi o voce interioară ce susține o linie melodică, în polifoniile pe care a dovedit că le iubește încă din Sonata de Enescu din semifinală, sau cu aplomb și nervozitate în secțiunile rapide ale concertului. Într-un concert celebrissim, Josu de Solaun poate fi deopotrivă și clasic, și romantic, și contemporan. Gândirea sa este una matură, totul este asumat, – în concordanță cu cei 33 de ani pe care îi va împlini curând, iar repertoriul în care l-am admirat cel mai mult a fost cel modern. De altfel, câștigarea semifinalei cu un punctaj ridicat a cântărit greu în deczia juriului de a îi acorda premiul 1 al Concursului, care nu s-a bazat doar pe perfecțiunea „ de manual” a concurenților, ci a căutat să acorde celor mai interesanți și profunzi dintre ei șansa de a se număra printre laureați.

Nu știm încă dacă aceasta este calea către inima melomanilor – uneori partitura pare doar un pretext pentru a explora interpretativ.

Cu toate acestea, cred că este nevoie și de asemenea pianiști extrem de dotați, bogați emoțional și abili intelectual, care să poată asimila în concertele și recitalurile lor toate impulsurile primite de la lumea exterioară, de la celelalte arte, de la „aerul vremii” pe care o locuim. Este epoca în care filmele reiau teme știute – și le spun altfel, cu mijloace cel puțin noi, dacă nu inovatoare, epoca în care orice trăire este îmbrăcată în multe straturi, uneori contradictorii, epoca ce pare că seamănă cel mai mult cu munca interpretului: aceea de a descifra o partitură, de a o descompune în cele mai mici amănunte, pentru ca apoi să facă efortul de a distruge cunoașterea în primul strat al memoriei și a face loc sentimentului, trăirii ce trebuie, în mod ideal, să ajungă și la publicul spectator.

Enescu a fost mai întâi de toate compozitor, un compozitor ce uneori lucra zile întregi la legătura dintre două acorduri, un creator care a asimilat în opera sa clasicismul, romantismul, impresionismul, folclorul românesc și totodată un creator care a inovat esențial cu fiecare sunet pe care l-a pus pe hârtie. În spiritul lui George Enescu, juriul ales bine de fiecare dată. Căci orice act de creație este mai întâi de toate un act de distrugere. Distrugerea interioară, cea care necesită mult curaj pentru a spulbera tot ceea ce crezi că știi, pentru a pune intelectul bine echipat în subsidiar și pentru a face loc senzorialului, noului, frumosului. Pentru a recrea lumea.

Compozitoarea Sabina Ulubeanu s-a născut in anul 1979 în București. A studiat pianul la liceul de muzică George Enescu , absolvind în anul 1998. În anul 2011, sub îndrumarea prof. univ. dr. Octavian Nemescu, a devenit doctor în muzică „ Summa cum laude” cu teza „Funcția memoriei in construcția timpului muzical”, subiect ce reprezintă manifestul artistic al compozitoarei.

În septembrie 2013, Sabina Ulubeanu a devenit critic muzical partener al website-ului festivalului internațional „George Enescu”, cronicile sale fiind publicate și de „Ziarul Festivalului” (supliment Adevarul), site-ul Liternet.ro, revista de muzicologie „Muzica ” ș.a. Puteți găsi mai multe detalii despre activitatea compozitoarei pe site-ul personal: http://sabinaulubeanu.instantencore.com

Distribuie